Cuvinte care ma scriu. De Nichita…

Ziua asta de sfirsit de martie (asemeni si uneia de decembrie, ce-i drept) imi este cea mai frumoasa si usoara pentru cuvinte. Nu pot explica de ce este asa, de ce asta si nu alta… Stiu insa de ce o astept mereu ca pe o usurare. Poate, fiindca azi, ele, cuvintele isi fac singure treaba si nu ma supun niciunei cazne… De altfel, am mai spus asta aici, aici, aici si aici si am sa o mai spun cred… Pardon, nu eu, ele cuvintele, ele o spun… Eu, eventual, ramin doar pagina de hirtie pe care ele, singure, se scriu… Nichita Stanescu Liniste Un nu stiu ce in seara aceea era, plopii imi pareau piroane in palme de Isus si se facea ca in tacere piatra ne cinta un tril de sus, de foarte sus. Stam blind si fara de gindire, doi ochi n-aveam, ci doua inime aveam si trupuri multe-n nesfirsire, ah, traversindu-le, le si pierdeam. Cazu pe mine un cuvint mai greu decit o cruce, v-am zis de mult: nu am mormint, nici unde sa-l pot duce. Stau blind si fara de visare si vast si mult sarat, cum orizontul peste mare este coroana de-mparat. De dor Nimic nu este mai frumos pe putina noastra viata decit femeia cea gravida de mine sau decit femeia cea indragostita de tatal meu care se gindeste la nasterea mea ca la o bucurie, iar nu ca la un chin salbatec. Mama mea m-a nascut din dragoste de tatal meu, din lipsa de fotografii de epoca si ca sa-l poata tine minte, caci trupurile noastre pieritoare nu au tinere de minte, ci numai soldati morti prin razboaie. Mi-aduc aminte ca, pe cind eram copil, de dor de taica-meu plecat in razboaie maica-mea imediat de dupa lacrimi si de dupa ploaie ma-nvata curcubeul cum se-ndoaie si v-as spune ce mi-a zis ea, dar maica-mea m-a mai invatat ca oricui sa-i cer ceva daca-l invat curcubeul cum se-ndoaie de dupa lacrimi si de dupa ploaie. Hei, dati ceva, da cineva ceva? (din Nichita Stanescu – Fiziologia poeziei, editie ingrijita de Alexandru Condeescu cu acordul autorului.